Cum sunt tratati
Sclavia (din latinescul medieval sclavus < slavus) desemnează condiția umană a persoanelor (sclavii) care lucrează pentru un stăpân fără Remuneratie și ce nu dispun de drepte asupra propriei persoane. Sclavii trebuie să îndeplinească toate ordinele stăpânului de la naștere sau capturare (trecerea de la libertate la sclavie) până la moarte sau eliberare (trecererea de la sclavie la libertate). Din punct de vedere istoric, sclavia înseamnă, prin definiție, negarea egalității între oameni, iar filozofic sclavii erau considerați o specie aparte și inferioară. Sclavia poate fi definită și ca o „stare de totală dependență politică, socială și economică în care este ținută o țară, o categorie socială, un individ”.
Sclavia în Țările Române
Primele atestări ale prezenței rromilor în principatele românești Moldova (1414) și Muntenia(1838) sunt documente în care ei sunt enumerați ca bunuri ale unor mănăstiri. După înfrângerile suferite în fața Imperiului otoman, viața socială și economică s-a schimbat, societatea orășenească s-a divizat în bresle meșteșugărești iar numărul sclavilor de etnie rromă a crescut prin transformarea țăranilor în iobagi. Rromii erau priviți ca meșteșugari pricepuți în prelucrarea lemnului și aveau o mare valoare economică. În funcție de mai multe criterii, țiganii se împărțeau în țigani de casă sau de ogor și, respectiv, domnești, boierești sau mănăstirești.
Până în secolul al XVI-lea, termenii de „rob” si „țigan” erau sinonimi cu „sclav”. Sclavii se puteau căsători doar cu consimțământul stăpânului. Dacă cei doi soți aveau stăpâni diferiți, consimțământul ambilor stăpâni era necesar, în caz contrar ei erau despărțiți și copiii lor împărțiți între stăpâni. Abia în secolul al XVIII-lea, căsătoria a fost declarată indisolubilă, dar acest fapt era pur teoretic. În cazuri excepționale un rob putea fi eliberat de stăpânul său, devenind român sau om liber.
Legile promulgate în acea perioadă făceau sclavia și mai crudă; pedeapsa cu moartea era tot mai des întâlnită. Conform unei legi din 1652 „un sclav care viola o femeie trebuia condamnat să fie ars de viu“. Legislația era menită să împiedice comerțul cu sclavi. Singurul drept al unui sclav era cel la viață, stăpânul fiind deci obligat să-l țină în viață.Felix colson, secretar al consulului Franței în 1829, afirmă în studiul său Starea prezentă și viitorul Principatelor că, „deși se întâmplă frecvent, nici un boier nu a fost judecat pentru omorârea unui țigan aflat în posesia sa”. Un călător englez de la începutul secolului al XIX-lea atrăgea atenția că în ciuda faptului că „țiganii alcătuiesc o parte atât de însemnată a comunității, ei sunt priviți cu cel mai mare dispreț de ceilalți locuitori, care, într-adevăr, se poartă cu ei puțin mai bine decât cu animalele”.
În Transilvania aflată sub dominație maghiara, rromii primesc în anii 1400 statutul de iobagi ai coroanei, și anume, primesc dreptul de a umbla prin țară și de a poposi pe pământurile coroanei, autonomie internă a cetelor de rromi, toleranță față de ne-apartenența la religia creștină și absența obligațiilor militare. Rromii trebuiau să plătească un anumit tribut coroanei, mai mic însă decât populația sedentară. În schimb, în perioada habsburgica, s-a inițiat o politică de asimilare forțată, continuată ulterior de regimul comunist. Rromilor li s-a interzis să vorbească limba rromani și să poarte costumele lor tradiționale. În plus aceștia erau forțați să folosesască termenul de Uj Magyar (maghiar nou) când se refereau la etnia lor.
Odată introdusă economia de piață în anii 1800, sclavii sunt exploatați și mai mult ca înainte. Felul cum erau tratați varia mult și în general ei erau la voia celui care îi avea în proprietate. Importanța unui boier creștea odată cu numărul de sclavi pe care îi deținea. Codul penal muntenesc din 1801 conținea articolul „Toți țiganii sunt născuți robi” și „țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului”. Mărturiile lui Mihai Cogalniceanu sau Colson din acea perioadă sunt tulburătoare.
Există o corelație puternică între gradul de susținere a secesiunii și numărul de plantații din regiune; statele din Sudul îndepărtat, cu cea mai mare concentrație de plantații au fost primele care s-au separat. Statele sclavagiste dinspre nord, Virginia, Carolina de Nord, Arkansas, și Teneessee aveau puține plantații și au respins secesiunea până când criza Fort Sumter i-a forțat să aleagă o parte. Statele de graniță aveau mai puține plantații și nu s-au separat.Procentul de albi din Sud care trăiau în familii proprietare de sclavi era de 36,7% în Sudul extrem, 25,3% în zonele mai nordice și 15,9% în statele de graniță care au luptat de partea Uniunii. 95% din negri trăiau în Sud, reprezentând o treime din populația de acolo, în Nord ei constituind doar 1% din populație. În consecință, temerile de emancipare a negrilor erau mai mari în Sud decât în Nord.
Decizia Curții Supreme din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a amplificat controversele. Decizia Președintelui Curții Supreme Roger B. Taney însemna că sclavi sunt „atât de inferiori încât nu au drepturi pe care albii să fie obligați să le respecte”,și că sclavia se putea răspândi în teritorii. Lincoln a avertizat că „următoarea decizie de tip Dred Scott” ar putea amenința statele din Nord cu sclavia.
Politicianul din Nord Abraham Lincholn a spus: „această chestiune a sclaviei era mai importantă decât oricare alta; într-atât încât s-a ajuns ca nici o altă chestiune națională să nu obțină audieri." Problema sclaviei era legată de competiția pentru controlul asupra teritoriilor, și cerințele Sudului pentru un cod al sclavilor în teritorii a reprezentat chestiunea utilizată de aceștia pentru a rupe Partidul Democrat în două, ceea ce aproape a garantat alegerea lui Lincoln și secesiunea. Când secesiunea a devenit o problemă, deținătorul de plantații din Carolina de Sud și senatorul John Townsend a spus că „dușmanii noștri sunt pe cale să preia frâiele Guvernului, și intenționează să ne conducă după capriciile teoriilor lor fanatice, și conform scopului declarat de abolire a sclaviei." Opinii similare au fost exprimate în tot Sudul în editoriale, în discursuri politice și în declarații privind motivele secesiunii. Deși Lincoln nu avea planuri de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja, oameni din tot Sudul și-au exprimat temeri pentru viitorul sclaviei.
Printre îngrijorările Sudului se numărau nu doar pierderile economice, ci și temerile de egalitate rasială.Declarația privind Cauzele Secesiunii statului Texas specifica faptul că statele nesclavagiste „proclamă înjositoarea doctrină a egalității tuturor oamenilor, indiferent de rasă sau culoare”, și că rasa africană era „pe drept privită ca rasă inferioară și dependentă”. Secesionistul E. S. Dargan din Alabama a spus că emanciparea i-ar face pe sudiști să se simtă „demoralizați și degradați”.
Începând din anii 1830, conducerea Poștei Federale a refuzat să mai transporte pamflete aboliționiste către statele din Sud. Profesorii proveniți din Nord și suspectați de înclinații aboliționiste erau expulzați din Sud, iar literatura aboliționistă era interzisă. Când republicanii au declarat că nu sunt aboliționiști, sudiștii au respins această apărare.Și Nordul se simțea amenințat, după cum constată Eric Foner, „nordiștii ajunseseră să vadă sclavia ca pe antiteza unei societăți bune, și ca pe o amenințare la adresa valorilor și intereselor lor fundamentale”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu